Actualitate

216 ani de la nașterea politicianului care a lasat României o avere de milarde, înstrăinată în 2005 de Tăriceanu

Pe 9 februarie 1802 s-a născut Emanoil Gojdu, jurist și am politic, cel mai mare mecena român din toate timpurile, care s-a luptat pentru drepturile românilor din Transilvania și din Ungaria. Casa în care s-a născut mai poate fi vizitată și astăzi în Oradea, lângă Biserica cu Lună. In 1869, el şi-a făcut testamentul la Budapesta, prin care şi-a lăsat averea „acelei părţi a naţiunii române din Ungaria şi Transilvania care aparţine la confesiunea orientală ortodoxă”, pentru acordarea de burse studenţilor şi pentru ajutorul preoţilor. În acest sens a fost constituită o fundaţie ale carei imobile (un complex de opt corpuri de clădire situate în centrul Budapestei), au fost evaluată la peste 12 milioane USD, iar restul moștenirii a fost evaluat la aproximativ 800 milioane de dolari. În 2005, guvernul Tăriceanu a reușit cel mai mare act de trădare națională, dând ordonanță de urgență pentru ratificarea unui Tratatului negociat cu ungurii în 2004, prin care statul nostru a abandonat averea Fundației Gojdu in favoarea maghiarilor. Printre cei care s-au opus acestui act de trădare națională au fost și ierarhi ai Bisericii Ortodoxe.

Emanoil Gojdu a urmat cursurile liceale la liceul premonstratensi din Oradea (în prezent Colegiul Naţional Mihai Eminescu din Oradea) şi la cel din Bratislava. În anul universitar 1820-1821 Gojdu s-a înscris la cursurile Academiei de Drept din Oradea. Ceilalţi ani de studii i-a făcut la Bratislava şi la Budapesta. După ce a absolvit cursurile Academiei de Drept, s-a stabilit la Budapesta, unde a fost numit practicant la Tabla Regească, conform Enciclopediei României.

Diploma de avocat a obţinut-o la Budapesta, iar mai târziu a luat şi diploma de „notar cambial”.

În anul 1824 s-a stabilit la Budapesta ca avocat şi politician.

După o scurta perioadă, E.Gojdu şi-a deschis propriul birou de avocatură şi a devenit faimos pentru pledoariile şi rechizitoriile sale.

În contextul izbucnirii revoluţiei paşoptiste şi în Transilvania (1848), Gojdu a încercat să găsească alături de fruntaşii români din Banat şi Câmpia de Vest, o soluţie care să se potrivească Proclamaţiei de la Blaj, din 3/15 mai 1848.

Faţă de românii ardeleni, cei din Banat şi Câmpia de Vest aveau păreri mai moderate, neexcluzând o posibilă colaborare cu maghiarii.

Pe 21 mai 1848, în casa lui din Oradea, a redactat proclamaţia „Înştiinţarea către Românii de legea răsăriteană neunită”, prin care de preconiza o mare adunare populară la Timişoara, pentru data de 25 iunie 18488, unde fiecare comitat ar fi trebuit să îşi trimită reprezentanţii. Adunarea nu a avut loc însă niciodată.

Tot în aceeaşi perioadă a redactat „Petiţia neamului românesc din Ungaria şi Banat”, prin care se exprima aderenţa la Casa de Habsburg şi se cerea independenţa românilor faţă de Mitropolia sârbească de la Carlovit.

În anul 1861, Emanoil Gojdu a fost numit prefect al judeţului Caraş, care avea populaţie majoritar românească. Din cauza viziunilor sale moderate faţă de revoluţia românească din Transilvania, de la 1848, şi datorită faptului că a subscris la unele ţeluri ale revoluţiei paşoptiste maghiare, pe timpul cât a fost prefect de Caraş a fost privit cu neîncredere de români.

În anul 1866, Gojdu a fost ales deputat de Tinca, iar la 4 noiembrie 1869, s-a retras din viața politica militantă, fiind numit, la Budapesta, consilier la Curtea de Casație, funcție pe care a deținut-o pana la moartea sa, in februarie 1870. In 1869, el şi-a făcut testamentul la Budapesta, prin care şi-a lăsat averea „acelei părţi a naţiunii române din Ungaria şi Transilvania care aparţine la confesiunea orientală ortodoxă”, pentru acordarea de burse studenţilor şi pentru ajutorul preoţilor. În acest sens a fost constituită o fundaţie.

În celebrul său testament, Gojdu a cerut ca bunurile sale să revină „acelei părți a națiunii române din Ungaria și Transilvania care ține de legea răsariteană ortodoxaă”, bunuri ce urmau sa fie administrate în cadrul unei fundații.

Numai partea imobiliară a activelor fundației, reprezentată de un complex de opt corpuri de clădire situate în centrul Budapestei, a fost evaluată la peste 12 milioane de dolari, iar restul moștenirii a fost evaluat la aproximativ 800 milioane de dolari.

Din veniturile existente si economiile realizate prin capitalizare urmau să se acorde timp de 50 de ani burse „acelor tineri români de religiunea răsariteană ortodoxă, distinși prin buna purtare și prin talente, ai căror părinți nu sunt în stare cu averea lor să ducă la îndeplinire creșterea și cultivarea copiilor lor”, se spune în Testamentul lui Gojdu.

Primii administratorii ai Fundaţiei Gojdu au respectat însă întocmai litera testamentului şi o parte din sumele de bani s-au transformat în burse şi ajutoare pentru tineri, o imensă şansă pentru renaşterea culturală a românilor din Transilvania.

Averea lăsată de Gojdu a fost înzecită de administratorii fundaţiei,, care nu au adunat numai bani şi actiuni în băncile maghiare, ci au făcut şi investiţii imobiliare profitabile, de miliarde.

Primul presedinte al fundatiei, dupa moartea lui Gojdu in 1870 a fost tot un aroman, prieten bun cu marele filantrop – mitropolitul Andrei Saguna. Prin testament, reprezentanta fundatiei era alcatuita din mitropolitul Ardealului si inalti ierarhi bisericesti, dar si din membri laici, figuri reprezentative pentru comunitate. Conducerea Fundatiei a fost perpetuata de conducatorii mitropoliei Ardealului.

Si acum, in palatul mitropolitan de la Sibiu, Emanoil Gojdu este prezent: la loc de cinste in resedinta metropolitana se afla biroul lui Gojdu.

Fundatia Gojdu a cunoscut in primii ani de existenta o crestere spectaculoasa devenind cea mai importanta fundatie privata ortodoxa din Imperiul austro-ungar.

Averea lasata de Gojdu a fost inzecita de administratorii priceputi ai fundatiei. In 1911 era echivalenta cu 2 tone si jumatate de aur fin.

Peste 5.600 de burse si ajutoare au fost acordate pana in primul razboi mondial, dintre care, foarte multe pentru studii universitare sau doctorale.

Istoricul Cornel Sigmirean, presedintele Senatului Universitatii “Petru Maior” din Tg Mures a studiat viata lui Gojdu si a facut o evaluare: 1.359 de intelectuali din Transilvania isi datoreaza cariera burselor Gojdu.

Unul din 6 absolventi romani de universitate in Vestul si centrul Europei in acea perioada au fost produsul Fundatiei Gojdu.

14 membri ai Academiei Romane dintre care doi au fost si prim-ministri: Octavian Goga si Petru Groza.

Nume sonore din elita intelectualitatii romanesti au fost beneficiarii Fundatiei Gojdu: Victor Babes, Traian Vuia, Constantin Daicoviciu sau Dumitru Staniloaie.

In timpul Primului Razboi Mondial, Imperul Austro-Ungar a imprumutat chiar bani de la Fundatia Gojdu. Bani care nu au mai fost recuperati. Odata cu razboiul incep si avatarurile pentru Fundatia care pana atunci isi indeplinise menirea impecabil.

Calitatea nu mai conta, in anii de razboi.

După anul 1918, sediul Fundaţiei s-a mutat la Sibiu, iar în 1919 i se opreste in mod brutal activitatea.

După Primul Razboi Mondial, majoritatea bunurilor Fundatiei Gojdu au ramas pe teritoriul Ungariei, iar tratatul de la Trianon parea sa reglementeze situatia: se prevedea clar ca Ungaria va pune la dispozitie proprietarului averea Fundatiei.

Reglementarile internationale au lasat reci autoritatile de la Budapesta care au inghetat activitatea fundatiei. Din chiriile luate in Curtile Gojdu se faceau doar platile curente pentru intretinere si atat. Averea acumulata era ascunsa prin banci iar despre burse nu mai putea fi vorba.

Fundatia a apelat atunci la statul roman pentru recuperarea bunurilor si a inceput o activitate intensa, discutiile romano-ungare fiind duse de multe ori pe un ton extrem de apasat.

In 1930, odata cu instituirea tribunalului international, diplomatia romaneasca beneficiaza de noi parghii de negociere. Nicolae Titulescu reuseste sa convinga partea maghiara sa semneze acordul prin care cele doua tari, in special Ungaria, sa se oblige sa vina la negocieri. In ciuda tergiversarilor, se ajunge la un tratat – cel din din octombrie 1937 care a intrat in vigoare pe 4 iulie 1940 si prevedea ca bunurile fundatiei, prin intermediul guvernului roman sa fie restituite proprietarului de drept, fundatia Gojdu.

A venit insa Dictatul de la Viena, apoi partea ungara a invocat starea de razboi.

Dupa razboi Fundatia si-a pus sperantele ca tratatul din 1937 va fi pus in aplicare, mai ales ca insusi primul ministru comunist Petru Groza era bursier Gojdu.

Dar in 1952 bunurile fundatiei Gojdu au fost oficial nationalizate de guvernul comunist ungar. Iar in anul urmator, la presiunile Uniunii Sovietice, Romania si Ungaria semneaza un nou acord prin care tarile vecine sunt obligate sa renunte la pretentii reciproce.

În ciuda faptului ca articolul 247 din Tratatul de Pace de la Trianon prevedea obligația statului ungar de a „restitui bunurile fundațiilor proprietarilor acestora” și in pofida angajamentelor Ungariei de a reglementa situația organizației, bunurile lui Gojdu nu au fost restituite niciodată. Una dintre puținele clădiri care au rămas statului român este cea a Colegiului Național Emanuil Gojdu din Oradea.

Printr-un acord provizoriu încheiat la 16 aprilie 1924 între România și Ungaria, România putea dispune, timp de trei ani, de valorile mobiliare și imobiliare ale Fundației.

În octombrie 1937 se semnează, la București, acordul definitiv prin care Ungaria se obliga să predea României întreg patrimoniul Fundației Gojdu, care se afla pe teritoriul Ungariei, cu toate drepturile aferente. Parlamentul român a ratificat acordul în 1938, dar cel maghiar l-a ratificat abia în iunie 1940, cu puțin timp înaintea Dictatului de la Viena, astfel că prevederile sale nu au mai putut fi aplicate.

În 1952, toate bunurile Fundației au fost naționalizate de către noua conducere de la Budapesta.

După aproape 40 de ani de la naționalizarea bunurilor de către unguri, chestiunea a revenit în atenția Bucureștiului și a Budapestei. Fundația Gojdu a fost reînființată în 1996, cu sprijinul regretatului Înalt Prea Sfintițului Antonie Plamădeală, aceasta avand sediul la Sibiu, unde funcționa doar „simbolic.

Ordonanța trădării naționale

În 2005, guvernul Tăriceanu a reușit cel mai mare act de trădare națională, dând ordonanță de urgență pentru ratificarea Tratatului negociat cu ungurii în 2004, prin care urma să  se facă o nouă Fundație pentru tineret „Emanoil Gojdu”, româno-ungară, cu sediul la Budapesta în care cele două state sa contribuie financiar pentru crearea unui institut strategic.

Situația a fost prezentată în legislativ ca o abandonare de către Guvernul Tăriceanu a averii și a Fundației Gojdu. Printre cei care s-au opus acestui act de trădare națională au fost și ierarhii Bisericii Ortodoxe.

ÎPS Bartolomeu a fost una dintre cele mai vehemente voci în ceea ce priveste scandalul declanșat de acordul româno-ungar (de fapt ungaro-român) prin care era cedată moștenirea Gojdu Ungariei

„În numele meu și al colegilor ierarhi din Reprezentanța Fundaței Gojdu fac un călduros apel catre parlamentarii noștri să-si exercite mandatul cu care au fost investiți de poporul român, acela de a apăra și promova interesele românești, cu mențiunea expresă că, deși instrumentată politic, moștenirea Gojdu nu este o problemă politică, ci una eminamente culturală. Daca un senator român ar avea vreo ezitare, îl invit să cugete la sufletul unui urmaș al său care, bucurându-se de o bursă Gojdu, va afla că tatăl, bunicul sau străbunicul său i-a stat împotrivă”, susținea IPS Bartolomeu, într-un interviu.

Pe măsură ce lumea începe să-l uite pe Emanoil Gojdu, cel mai mare mecena român din toate timpurile, cuvintele sale răzbat dincolo de vremuri:  „Ca fiu credincios al Bisericii mele laud Dumnezeirea, căci m-am nascut Român: iubirea ce am către națiunea mea neîncetat mă îmboldește a stărui în faptă, ca incă și după moarte sa erump de sub gliile mormântului spre a putea fi pururea în sânul nației mele”.

 

To Top