Actualitate

Rectorul Universităţii „Babeş-Bolyai” critică sistemul de învăţământ: „Dacă ignorăm trecutul, ignorăm viaţa însăşi”

Profesorul Universitar Doctor Ioan Aurel Pop, rectorul Universităţii Babeş-Bolyai a susţinut o cuvântare magistrală în cadrul sesiunii organizată de Academia Română cu ocazia “Zilei Culturii Române” despre importanţa culturii şi a studierii istoriei în şcoli, punând accentul pe necesitatea „dimensiunii istorice din studiul moştenirii culturale a umanităţii şi a naţiunii” şi pe faptul că educaţia de tip nou din şcolile româneşti produce generaţii întregi de analfabeţi funcţionali.

In discursul său, rectorul Universităţii Babeş-Bolyai a deplâns eliminarea componentei spirituale din învăţământ, care are ca rezultat „promoţii animate doar de aspectul material, de câştigul bănesc, de competiţia după cât mai multe averi”, dar şi mentalitatea unor educatori care cred că singurele cunoştinţe pe care tinerii trebuie să le cunoască sunt cele legate de mâncarea sănătoasă, bussines sau folosirea calculatorului.

„Cum s-a putut ajunge la asemenea aberaţii educaţionale? Evident, prin eliminarea dimensiunii istorice din studiul moştenirii culturale a umanităţii şi a naţiunii(…) Există educatori care cred (şi aplică în practică această convingere) că dacă elevii învaţă azi cum să lucreze la computer, dacă ştiu (eventual) cum se deschidă o afacere, cum să mănânce sănătos, cum să-şi dezvolte anumite grupuri de muşchi sau cum să practice metodele contraceptive, atunci ei nu mai trebuie sau nu mai pot să ştie şi conjugarea verbelor neregulate, să înveţe versuri, să înţeleagă pictura murală a Voroneţului, să explice noţiunile de <<horă>> şi de <<doină>> sau să ştie <<pe de rost>> unde se află Pietrosul Călimanilor (…) Dacă însă noi, în perioada celor 12 ani de studii elementare şi secundare, îi lăsăm pe elevi să <<se odihnească>> şi nu le inoculăm deloc sau aproape deloc cultură (experienţa culturală a naţiunii şi a omenirii, moştenirea generaţiilor care ne-au precedat) îi lăsăm complet de izbelişte, îi lăsăm pradă celor mai dureroase şi periculoase experienţe şi experimente”.

El a deplâns şi faptul că adolescenţii ştiu totul despre pokemoni, dar nu ştiu cine sunt marile personalităţi ale istoriei naţionale. „Nu ştiu ce/ cine este <<Făt-Frumos din lacrimă>>, nu mai ştiu ce să creadă despre Mihai Viteazul, despre Bălcescu şi Kogălniceanu, dar ştiu sigur de Pokemoni, de Harry Potter, de Războiul Stelelor, de Stăpânul Inelelor ori de felurite droguri”, a adăugat Ioan Aurel Pop.

Profesorul a încheiat spunând că universalul nu poate fi înţeles decât prin particular şi adevărul nostru este legat de valorile noastre. Acesta a deplâns faptul că unii se ruşinează de Eminescu sau de cultura naţională: „Ne complăcem uneori în această ieftină filosofie a nimicniciei, autoflagelându-ne cu pasiune”.

 

Iată discursul integral al profesorul universitar doctor Ioan Aurel Pop, rectorul Universităţii Babeş-Bolyai:

Cultura română şi dimensiunea sa istorică naţională

La 8 februarie 2018, preşedinta Coaliţiei pentru Educaţie trăgea iarăşi, prin mijloacele de difuzare în masă, un semnal de alarmă: „40% din generaţiile viitoare, din cei care vin din urmă şi trebuie să susţină România din punct de vedere economic, social, cultural şi politic, sunt analfabeţi social şi funcţional, adică vor fi un balast în viitor şi nu un activ, ca acum, pentru piaţa muncii, pentru business, pentru economie, pentru România.

Ce înseamnă analfabet social şi funcţional?

Nu pot înţelege, nu pot exprima, nu pot explica ceea ce citesc, nu pot face mai mult decât operaţiuni simple, mecanice, fizice”.

Oare este posibil ca România contemporană să se afle tocmai într-o astfel de situaţie?

Şi dacă este aşa sau aproape aşa, cum se va fi ajuns aici?

În ce raport se află acest „analfabetism social şi funcţional” cu ceea ce numim îndeobşte cultură?

S-au dat, de-a lungul timpului, numeroase definiţii ale culturii, fără să se cadă de acord asupra uneia general acceptate. Sub aspect etimologic, cuvântul cultură este latinesc.

Verbul latin colo, -ere, colui, cultum are accepţiuni destul de variate: a cultiva (pământul), a locui, a împodobi, a îngriji, a ocroti, a îndrăgi, a-i cinsti pe zei etc.

Cultura spirituală (intelectuală) de grup, însă, este un concept mai bine circumscris şi acesta se referă, cred, la ansamblul manifestărilor spirituale ale unei comunităţi, concretizate în creaţii şi realizate, de regulă, în instituţii. Cultura aceasta spirituală s-a făurit de-a lungul istoriei şi se făureşte şi acum, sub ochii noştri.

Ea este, prin urmare, o moştenire, transmisă deopotrivă prin memoria individuală şi prin memoria colectivă, dezvoltată mereu. Nimeni nu poate elabora o creaţie spirituală – oricât talent ar avea – dacă nu este depozitarul acestei moşteniri, dacă nu a asimilat valorile culturale anterioare, dacă nu are o anumită forma mentis alcătuită prin educaţie, transmisă dinspre trecut. Dar nu este menirea mea aici să vorbesc despre cultura individuală, ci despre cultura acelei comunităţi umane care se cheamă naţiune şi, în primul rând, despre cultura naţională românească. Această cultură a românilor ca naţiune nu are niciun înţeles fără componenta sa istorică, iar lipsirea ei de dimensiune istorică este un act iresponsabil.

De regulă, azi există o reticenţă bine întreţinută faţă de trecut (şi, implicit, faţă de istorie), repudiat prin mijlocirea a cel puţin două motivaţii:

  1. Trecutul este mort şi, prin urmare, el nu prezintă nicio importanţă în „competiţia” sa cu prezentul şi, mai ales, cu viitorul; oamenii şi grupurile de oameni trebuie să se ocupe, aşadar, de ceea ce este şi de ceea ce va fi.
  2. Trecutul este incognoscibil, fiind definitiv îngropat în uitare. Trecutul nu poate fi reconstituit în funcţie de criteriul adevărului, fiindcă adevărul nu există.

Trăim în epoca post-adevărului şi suntem, astfel, liberi să ne construim/inventăm fiecare propriile „adevăruri”, în funcţie de nevoi, sensibilităţi, gusturi, interese, comenzi sociale, pregătire etc.

Repudierea componentei istorice din societăţile contemporane, inclusiv din România, este vizibilă în toate domeniile, dar ceea ce ne interesează aici este consecinţa acestui fenomen asupra culturii.

Primele noţiuni de cultură naţională se dobândesc în anii fragezi de viaţă, în familie şi se sistematizează şi desăvârşesc apoi în şcoală, prin educaţia organizată.

Una dintre cele mai importante instituţii de cultură este şcoala şi orice capitol important de istoria culturii unui popor începe cu învăţământul. Toate disciplinele şcolare contribuie la formarea culturii individuale şi a conceptului de cultură în general, în minţile tinere. Creaţiile care ne-au precedat au fost clasificate – cel puţin de la Renaştere încoace – în filosofice, istorice (istoriografice), teologice (religioase), beletristice, juridice, ştiinţifice, artistice, medicale etc. iar de atunci încoace aceste forme de creaţie s-au tot diversificat şi perfecţionat.

În lumea contemporană, creaţia din domeniile ştiinţelor exacte, ale naturii şi tehnice este considerată, de către mulţi exegeţi, drept cea mai importantă parte a culturii. În timpurile revolute nu a fost însă aşa, de aceea moştenirea culturală a omenirii şi a naţiunii se transmite, în primul rând, în şcoală, prin discipline ca limba şi literatura română, limbi şi literaturi străine, istorie, limba şi literatura latină, filosofie, religie, geografie etc.

Niciuna dintre aceste discipline nu se poate studia şi înţelege în afara componentei sale istorice.

Spre exemplu, între primele naţiuni care trebuie însuşite la literatura română se află succesiunea şi definirea curentelor cultural-literare, iar faptul este verificat cel puţin din secolul al XVIII-lea încoace, secol în care elitele credeau că prin cultură se poate ajunge la libertate.

Am văzut relativ recent că, în programele şcolare, aproape orice referinţă istorică din studiul literaturii este eliminată, iar creaţiile sunt abordate pe teme mari, generoase, dar neadecvate înţelegerii elevilor.

Astfel, la tema iubirii, se exemplifică prin Iliada, Dante, Eminescu, Shakespeare, Mircea Cărtărescu, Mircea Eliade şi Camil Petrescu, la romanul social prin „Ciocoii vechi şi noi” şi prin „Răscoala”, la literatura religioasă prin Dosoftei şi Arghezi, la literatura istorică prin Grigore Ureche, Walter Scott, Costache Negruzzi şi Maurice Druon etc. Fireşte, nimeni nu mai citeşte operele literare respective în întregime, ci profesorii şi elevii se mulţumesc cu „povestiri” despre aceste opere, cu pastişe, cu reproducerea unor comentarii ale altora şi, rar, cu fragmente din lucrările în cauză.

De aceea, asistând la ore în şcoli, mi-a fost dat să aud în anii din urmă întrebări şi remarci de genul: „De ce scrie Nicolae Filimon aşa de naiv în comparaţie cu Mircea Eliade?”, „De ce să-l mai studiem pe Dimitrie Cantemir din moment ce Nicolae Iorga a scris mai bine despre aceleaşi teme?”, „Ce rost mai are azi Alecsandri, care este clar inferior lui Nichita Stănescu?” etc.

Disciplina numită „Istorie” – atât cât mai există ea în şcoală, la dimensiunea unei ore pe săptămână – abordează tot „teme mari”, reluate la nivel superior (după cum ni se spune) în fiecare clasă următoare.

De exemplu, se compară revoluţiile din epoca modernă şi contemporană, de la Revoluţia Engleză din secolul al XVII-lea până la Revoluţia Română de la 1989.

La fel se întâmplă cu războaiele sau conflictele armate, de la Războiul Troian până la Războiul celor Două Roze (într-o primă etapă) sau de la Războaiele Napoleoniene la Al Doilea Război Mondial (în altă etapă). Astfel, unii elevi pot învăţa câte ceva despre Napoleon Bonaparte înainte de a şti date despre Marea Revoluţie Franceză, care l-a produs pe Napoleon.

În urma unei lecţii de acest fel – de altfel, judicios predate de profesor – privind organizarea conflictelor din Antichitate până azi (adică de la catapultă până la metodele digitale de luptă) am auzit o întrebare stupefiantă: „Oare Iulius Caesar era un om deştept, din moment ce nu-şi stabilea strategia de luptă la calculator şi din moment ce nu comunica prin e-mail?”. Despre Evul Mediu „întunecat” ce să mai spun?

Minţile tinere se dezorientează complet când află că universităţile sunt o „invenţie” tocmai a „barbariei medievale” sau când văd că, în scriptoriile mănăstirilor, călugării truditori au copiat manuscrisele întregii înţelepciuni antice şi le-au păstrat ca pe odoare de preţ pentru viitorime.

Cum s-a putut ajunge la asemenea aberaţii educaţionale? Evident, prin eliminarea dimensiunii istorice din studiul moştenirii culturale a umanităţii şi a naţiunii. Elevii nu mai ştiu şi nu mai trebuie să ştie ce a fost clasicismul greco-latin, care a precedat literatura cavalerească a Evului Mediu, nici ce este umanismul sau raţionalismul, nici cărui secol îi aparţine romantismul şi nici cum s-a manifestat iluminismul.

Am făcut experimentul neinspirat de a-i pune pe studenţii mei din anul întâi să aşeze în ordine cronologică câteva curente cultural-literare, anume iluminism, romantism, simbolism (plasate de mine aleatoriu), spunându-le că s-au manifestat în trei secole succesive. Marea majoritate au fost complet neştiutori, iar unii mi-au spus că nici nu-şi obosesc mintea, fiindcă pot să caute pe telefon dacă au nevoie. Alţii, mai versaţi în formele de comunicare actuale, au pretins că împărţirea aceasta vetustă pe curente culturale, literare, de idei este o convenţie umană şi că lumea trebuie studiată şi cunoscută global, pieptiş, fără bariere şi fără domenii. I-am întrebat atunci despre universalismul titanilor Renaşterii sau despre enciclopedismul din Secolul Luminilor şi mi-au cerut voie să caute pe Google.

În aceste condiţii, cum să mai îndrăzneşti să întrebi ceva despre lipsa de informaţii din manuale privind umanismul românesc, cronicarii, Dosoftei, Varlaam, Ienăchiţă Văcărescu şi Sadoveanu, Coşbuc şi Goga şi chiar Topârceanu şi Minulescu?

Ți se sugerează ori ţi se spune clar – după punerea unor asemenea întrebări – că eşti depăşit de vreme, bătrân, nostalgic sau, mai rău, naţionalist şi xenofob.

Prin astfel de concepţii ale noilor „propagandişti”, tinerii ajung la un nivel minim de cunoştinţe de cultură generală şi de cultură naţională, nivel care nu-i ajută deloc să se orienteze în lumea contemporană. De aceea, se duc, de exemplu, la Roma şi te cred dacă le spui că Michelangelo a făcut Capela Sixtină la 1300, animat de concepţii iluministe!

Astfel, prin eliminarea componentei spirituale a educaţiei, ne trezim cu promoţii animate doar de aspectul material, de câştigul bănesc, de competiţia după cât mai multe averi. Campaniile de denigrare a educaţiei (şcolii) şi a instituţiei bisericeşti conduc în aceeaşi direcţie de repudiere a valorilor culturale.

Să ne înţelegem bine: toate acestea nu înseamnă deloc că aceşti tineri au un nivel scăzut de inteligenţă sau că sunt mai puţin capabili decât alte generaţii, din trecut; dimpotrivă, sunt convins că au abilităţi mult mai bune şi potenţial mult mai ridicat decât odinioară. Numai că, fiind unilateral şi nepotrivit educaţi, după precepte aşa-zis moderne, dar falimentare, ajung victime sigure ale celor care dirijează actualmente comunicarea.

Principiul conform căruia elevii nu trebuie să memoreze totul, adică să-şi însuşească mecanic ceea ce-i învaţă alţii, este unul corect, în esenţă. Dar de aici şi până la a nu memora nimic sau aproape nimic este o mare deosebire!

Există educatori care cred (şi aplică în practică această convingere) că dacă elevii învaţă azi cum să lucreze la computer, dacă ştiu (eventual) cum se deschidă o afacere, cum să mănânce sănătos, cum să-şi dezvolte anumite grupuri de muşchi sau cum să practice metodele contraceptive, atunci ei nu mai trebuie sau nu mai pot să ştie şi conjugarea verbelor neregulate, să înveţe versuri, să înţeleagă pictura murală a Voroneţului, să explice noţiunile de „horă” şi de „doină” sau să ştie „pe de rost” unde se află Pietrosul Călimanilor.

Este aceasta, probabil, o gândire de tip digital: memoria tinerilor, ca şi memoria calculatorului, este limitată (că doar nimic nu este infinit pe lumea asta pământească!) şi atunci de ce să le-o ocupăm cu „vechituri”, cu aspecte „revolute”, cu „balast” şi să-i lăsăm neadaptaţi la epoca Facebook-ului, a Instagram-ului sau a WhatsApp-ului?

Toate bune şi frumoase, dacă ar fi aşa, dar nu este, fiindcă mintea omului nu funcţionează pe principii digitale, mintea omenească nu este un computer. Capacitatea noastră de memorare este, practic, nelimitată, iar nefolosirea acestei capacităţi devine, în anii din urmă, un pericol social. Nedotarea creierului uman cu noţiuni de cultură istorică precum cele menţionate mai sus îl transformă pe om într-un ogor fertil necultivat.

Încă din vechime, câmpurile cultivate intens cu anumite plante erau lăsate după un timp să „se odihnească”, erau lăsate „în pârloagă” sau „în moină”, dar numai cu un scop: ca să poată produce apoi mai mult şi mai bine ulterior!

Dacă însă noi, în perioada celor 12 ani de studii elementare şi secundare, îi lăsăm pe elevi să „se odihnească” şi nu le inoculăm deloc sau aproape deloc cultură (experienţa culturală a naţiunii şi a omenirii, moştenirea generaţiilor care ne-au precedat) îi lăsăm complet de izbelişte, îi lăsăm pradă celor mai dureroase şi periculoase experienţe şi experimente. 

Mulţi spun că nu ştiu, fiindcă au uitat. Este cel mai adesea fals: ca să uiţi, trebuie mai întâi să ai din ce uita. Se spune că – în chip paradoxal – cultura generală este ceea ce-ti rămâne în memorie după ce ai uitat ceea ce ai învăţat în şcoală!

Azi nu sunt ignorate doar domenii de cunoaştere precum istoria, istoria literară şi culturală, istoria dreptului sau etnografia ori geografia, ci şi istoria matematicii, fizicii sau chimiei, istoria medicinei, istoria tehnicii.

Vă rog să întrebaţi un tânăr care sunt mecanismele simple din fizică, sau când a trăit Newton, sau ce este un postulat, sau când a fost inventat motorul cu ardere internă, sau cum, când şi de ce s-a ajuns la vaccinuri.

Tinerii nu ştiu din capul lor dacă pelagra, scorbutul sau poliomielita sunt boli ori nume de ciuperci exotice (nici cum au fost salvate în lume, în ultimele două secole, să zicem, prin vaccinare, sute de milioane de oameni).

Nu ştiu ce/ cine este „Făt-Frumos din lacrimă”, nu mai ştiu ce să creadă despre Mihai Viteazul, despre Bălcescu şi Kogălniceanu, dar ştiu sigur de Pokemoni, de Harry Potter, de Războiul Stelelor, de Stăpânul Inelelor ori de felurite droguri. Nu este rău deloc, evident, că ştiu aceste lucruri despre lumea care-i înconjoară, dar este greşit să fie privaţi programatic din zestrea lor mentală de moştenirea culturală a omenirii.

Necultivarea memoriei – individuale şi colective – este reţeta sigură pentru limitarea inteligenţei oamenilor. Un om neinformat crede mult mai uşor o ştire din mass-media, iar astăzi se manifestă, în peisajul cotidian, adevăraţi specialişti în „ştiri false” (fake news), adică în dezinformare.

Cum să poţi distinge între adevăr şi minciună, dacă nu ai înmagazinate în mintea ta cunoştinţele de bază despre lumea aceasta, ca să poţi compara?

Ca să compari ce afli cu ce ştii, este nevoie să ştii! Prin urmare, nealimentarea memoriei umane cu date culturale pregăteşte ademenirea uşoară a publicului spre direcţii dorite de comunicatorii interesaţi.

Nu digitalizarea este cauza acestei orientări contemporane – despre care am mai scris şi am fost rău înţeles de unii – ci plonjarea în epoca Facebook fără pregătirea necesară, iar pregătirea înseamnă cultură, înseamnă cunoştinţe despre societate, despre experienţa de viaţă a poporului tău şi a omenirii.

Revin la afirmaţiile de la început, ca să închei.

Este o mare eroare să credem şi să-i convingem şi pe tineri că trecutul este mort. Trecutul este viaţa noastră în care se concentrează toată viaţa celor care ne-au precedat. În noi se sintetizează tot prezentul oamenilor care au trăit în trecut.

Să ne reamintim unul dintre cele mai renumite citate ale lui Faulkner: „Trecutul nu este mort. Nici măcar nu este trecut”. Prin urmare, dacă ne propunem să ignorăm trecutul, ne decidem să ignorăm sau să punem între paranteze viaţa însăşi.

Este drept că noi, oamenii, nu stăpânim adevărul absolut, dar de aici şi până la campania de discreditare a adevărului nostru, omenesc şi pământean, este o mare diferenţă. Adevărul – echivalenţă (acela care tinde să suprapună perfect discursul nostru cu realitatea descrisă) poate să fie o iluzie, dar atunci post-adevărul/adevărul-semnificaţie (adevărul fiecăruia, după împrejurări şi interese) este o iluzie şi mai mare, o şarlatanie frumos ambalată.

Nu sunt mai multe adevăruri – cum încearcă să ne convingă unii „exegeţi” – ci există doar adevăr relativ, la care ajungem în măsura în care putem, noi, oamenii, dacă facem eforturi în acest sens.

Adevărul nostru, chiar dacă nu este imuabil, există şi este cu atât mai fascinant. Ce poate fi mai tulburător decât căutarea adevărului omeneşte posibil şi valabil într-o anumită etapă a cunoaşterii?

Prin urmare, chiar dacă adevărul este relativ, dar el rămâne adevăr. Iar adevărul nostru se află în legătură cu valorile noastre.

Avem un creator de talia lui Eminescu şi ne dezicem uneori de el, avem o sărbătoare a culturii naţionale şi ne ruşinăm de ea, dacă nu de substantivul „cultură”, atunci de adjectivul „naţională”, ca şi cum ar fi ciumat. Deocamdată însă – până la reuşita deplină a globalizării – un străin venit spre noi nu ne va întreba de Sofocle, de Rabelais, de Michelangelo sau de George Washington, ci de creatorii noştri de valori, de Ulpia Traiana, de Densuş şi de Şurdeşti, de „Balada” lui Porumbescu şi de Victor Babeş, de un contemporan român al lui Lamartine sau despre constructorul Podului de la Cernavoda.

Cei mai mulţi vor tăcea în faţa unor astfel de întrebări sau vor spune – în păcătoasa tradiţie românească – că nu avem nimic, că nu am creat nimic şi că nu reprezentăm nimic.

Ne complăcem uneori în această ieftină filosofie a nimicniciei, autoflagelându-ne cu pasiune. Noi nu suntem, fireşte, creatorii culturii universale, dar fără noi (ca şi fără ceilalţi), cu siguranţă, cultura lumii ar fi mai săracă.

Cultura românească, învăţată la şcoală din perspectivă istorică – ca să nu mai auzim oameni spunând că Eminescu sau Coşbuc nu au scris ca Jacques Prévert sau ca Edgar Alan Poe – ar putea fi salvarea noastră, salvarea minţilor noastre, dar şi calea de a înţelege universalitatea.

Cultura lumii – dacă există – este formată din toate culturile naţionale şi regionale. Ca români, vorbitori de limbă română, ca să-l receptăm pe Goethe într-o bună traducere românească, trebuie să-l pătrundem pe Eminescu, fără de care am fi cu toţii mult mai labili sau nici nu am mai fi.

De aceea, este bine să veghem aici, la Academia Română, ca noi, românii, să nu uităm niciodată „să ne cuprindem de acel farmec sfânt”, aşa cum ne îndeamnă, din veşnicie, Eminescu.

Las pentru un alt prilej critica acelor opinii care neagă valoarea culturilor naţionale, în general şi a culturii naţionale româneşti, în special.

To Top